Marți, 2 iulie, ora 19:00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu va avea loc lansarea volumului Mese și meniuri regale. Eleganță, fast și bun-gust de Ștefania Dinu, recent apărut în colecția Istorie cu blazon, coordonată de istoricul Filip-Lucian Iorga.
La eveniment îi vom avea alături pe următorii vorbitori: Ștefania Dinu (istoric), Dana Gonț (jurnalist), Oana Popa (șef Laborator Biologie Moleculară al Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”), Adrian-Silvan Ionescu (director Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu”). Latura gastronomică a cărții va fi completată de intervenția invitatului nostru special: Chef Johnny Şuşală. Seara se va încheia cu un vin bun din noua colecție de vinuri Marama, Domeniul Coroanei Segarcea. Acest vin este adesea menționat în meniurile regale de altădată și rămâne un simbol al bunului-gust.
Cu siguranță v-ați întrebat cum se desfășurau mesele la Curtea Regală a României în trecut, când, cum și ce mâncau membrii Familiei Regale sau cu cine obișnuiau să ia masa.Volumul Ștefaniei Dinu oferă toate răspunsurile, după o cercetare amănunțită, o documentare temeinică a tuturor articolelor de presă și a multor documente memorialistice ale vremii.
„Am încercat să aduc în prim-plan modul cum se desfășurau mesele la Curtea Regală a României în perioada 1866–1947, protocolul impus cu acest prilej, orele la care membrii familiei regale luau masa, ce alimente preferau și ce tipuri de mese aveau loc cu diferite prilejuri. […] Odată cu trecerea timpului, bucătăria s-a înnoit continuu și constant, posibilitatea de a lansa moda în acest domeniu aparținând, bineînțeles, marilor familii regale. În acest context se încadra și familia regală a României, care urma preceptele bucătăriei franceze. La Curtea regelui Carol I, bucătar a fost, timp de trei decenii, francezul Papa Gillet, […] iar Castelul Peleș avea propriul bucătar-șef, acesta fiind, în 1892, Ignace Goldenberger. La Curtea regelui Ferdinand și-a desfășurat activitatea, tot vreme de trei decenii, germanul H. Edner, iar Iosif Strassman a fost bucătarul Curții regelui Carol al II-lea și al Curții regelui Mihai.” Ștefania Dinu
Despre Grupul Editorial Corint:
Anul acesta, Grupul Editorial Corint sărbătorește 25 de ani. În tot acest timp, am reușit să devenim un reper pe piața de carte românească, oferind publicului numeroase lucrări clasice pe teme de istorie și literatură universală, cele mai pasionante romane, cărți pentru copii și adolescenți, manuale școlare și auxiliare didactice de încredere.
Despre Leonardo, geniul renascentist, s-au scris multe de-a lungul timpului, cu o doză mai mare sau mai mică de obiectivitate. O biografie excelentă a acestuia este cea realizată de Constantino d’Orazio, istoric italian, cel care ne permite să facem o incursiune în viața și opera unuia dintre marii enciclopediști ai umanității.
,,SecretulluiLeonardo” constituie o lucrare bine documentată, savantă și, în același timp, accesibilă publicului larg. Mai multe despre ea am scris aici.
Autoportret
În continuare, am ales să vă împărtășesc din invențiile lui da Vinci, căci n-a fost el un om cu preocupări multiple și deosebite?! Îl voi lăsa pe autor să vă spună mai multe despre spiritul inventiv, practic și vizionar al lui Leonardo:
Lui Leonardo îi sunt atribuite zeci de invenții. Poate chiar mai multe decât ar trebui. În realitate, avem de-a face mai ales cu intuiții de excepție ale lui da Vinci, pe care acesta le desenează și le analizează până la cele mai mici detalii, proiectând apoi angrenaje, șuruburi, buloane, roți sau arcuri, și indicând cu precizie materialele ce trebuie folosite la realizarea lor. Multe sunt irealizabile, fiind prea grele, prea mari sau imposibil de manevrat, dar cu toate acestea produc stupoare prin caracterul lor modern. Iar ca să spunem adevărul până la capăt, nu putem ascunde faptul că invențiile lui Leonardo se bazează pe idei deja conturate de alți ingineri, pe care el le studiază și le optimizează, grație intuiției excepționale și a spiritului său de observație.
Iată-le pe cele mai importante:
Elicopterul
În realitate, ar fi mai potrivit să numim acest proiect ,,șurubul aerian”. Leonardo exploatează de fapt principiul ,,șurubului lui Arhimede” – o spirală înfășurată în jurul unui pivot, cu ajutorul cărora inventatorul din Siracuza intenționa să foreze terenul și să ridice nivelul apei. Da Vinci pornește de la convingerea că aerul este o materie cu densitate și masă proprii: astfel, prin intermediul unor bare manevrate de patru pasageri amplasați pe o platformă din centrul căreia se înalță pivotul elicoidal, aerul este împins spre bază, ridicând întreaga structură în văzduh. În realitate, este vorba despre o velă uriașă de in, întinsă pe o spirală din sârmă prinsă pe o structură din lemn. Iată cum descrie chiar el propria mașinărie:
,,Găsesc că, dacă acest instrument ca șurubul va fi construit bine, respectiv cu o pânză de in ai cărei pori să fie acoperiți cu scrobeală, și va fi rotit cu viteză, pomenitul șurub își va desfășura spiralele în aer, înălțându-se.”
Și totuși, în ciuda faptului că era o mașinărie perfectă, nu a zburat niciodată. Diametrul ei de peste cinci metri, înălțimea și greutatea excesivă au ținut-o ancorată la pământ.
Parașuta
În epoca lui Leonardo exista deja un instrument, inventat cu circa un deceniu în urmă, util pentru evacuarea etajelor înalte ale clădirilor cuprinse în flăcări, însă nu se știe dacă l-a folosit cineva vreodată. El recuperează această idee și proiectează o parașută cu ajutorul căreia ,,se va putea arunca de la o înălțime oricât de mare, fără niciun risc”. Este vorba despre un val uriaș de pânză de in, ținut deschis cu ajutorul unui sașiu din lemn, de formă piramidală. Înălțimea cadrului este egală cu a unei persoane normale, în timp ce latura bazei depășește lungimea de șapte metri. Este pur și simplu uriaș. În anul 2000, Adrian Nicholas a testat invenția lansându-se de la bordul unui aerostat aflat la trei mii de metri înălțime. Iar aceasta a funcționat perfect: coborârea s-a dovedit lentă și controlată, fără a include însă și aterizarea, căci, pentru a nu risca să fie strivit sub greutatea uriașei structuri (optzeci și cinci de kilograme), Nicholas a preferat să parcurgă ultima parte a coborârii cu o parașută modernă. O decizie înțeleaptă, de altfel.
Echipamentul pentru scufundări
Pentru Leonardo, Pământul e prea strâmt; el nu se mulțumește cu deplasarea pe uscat și nici chiar cu tentativele de zbor, ci ajunge să proiecteze un mijloc prin care omul să se poată mișca pe sub apă. În foile sale cu însemnări apare schița unui dispozitiv petnru respirația subacvatică, alcătuit dintr-un tub de bambus în care a inserat o serie de inele din fier, pentru a preveni strivirea acestuia din cauza presiunii prea mari a apei. La capătul superior al tubului se află un clopot care menține gurile de pătrundere a aerului deasupra nivelului mării, în vreme ce la extremitatea opusă pare să ni se înfățișeze un soi de burduf din piele de porc, care funcționează pe post de rezervă de aer. Iată, deci, că Leonardo s-a gândit și la buteliile cu oxigen ale scafandrilor! Omul aflat la imersie respiră cu ajutorul unei măști din piele prevăzută cu lentile din sticlă; pentru cazurile de urgență, dispozitivul este prevăzut și cu o sticluță în care scafandrul poate urina… În consecință, poate rămâne sub apă mai mult timp, ca să-și poată îndeplini misiunea – în cazul operațiunilor militare legate de sabotarea navelor inamice sub linia de plutire. Neîncrezător în natura umană, predispusă la violență și cruzime, lui da Vinci pare să-i fie teamă de efectele noii sale invenții:
,,… n-o public și nu răspândesc zvon despre ea, din cauza firii rele a oamenilor, care ar folosi-o pentru asasinate de pe fundul mării”, notează el lângă desen.
Robotul
În cronicile datând de la începutul secolului al XVI-lea se relatează o poveste devenită celebră despre un leu mecanic care participă la ceremonia de întâmpimare a regelui Franței la Lyon: dispozitivul se mișcă singur pe distanță de câțiva metri, apoi se înclină, moment în care pieptul i se deschide, dând la iveală sute de flori de crin. O modalitate ilustrată scenografic de a celebra alianța dintre Florența și regatul Franței. Nu puțini sunt cei care bănuiesc că în spatele acestui robot s-ar afla mâna lui Leonardo, cu atât mai mult cu cât dispozitivul pare să-și facă din nou apariția, câțiva ani mai târziu, în cadrul unui spectacol organizat de artist la curtea regelui Francisc I. Printre desenele sale există și unul reprezentând un soi de figură umană mecanică ce imită mișcările unui om adevărat prin intermediul unor angrenaje din fier și lemn comandate din exterior. Este primul robot din istorie. Mark Rosheim, un expert din cadrul NASA, l-a reconstruit în 2002, asemănarea cu roboții moderni fiind pur și simplu impresionantă.
(Sursă: D’Orazio Constantino, ,,Secretul lui Leonardo. Enigmele ascunse în capodoperele sale”, Editura Corint, 2018, trad. Emanuel Botezatu)
1 octombrie 1949 – Mao Zedong, liderul comunist, proclamă Republica Populară Chineză.
3 octombrie 1990 – În urma căderii Zidului Berlinului, Germania de Est se reunifică cu Germania de Vest.
5 octombrie 1957 – Portugalia se proclamă republică, drept urmare a unei lovituri de stat.
7 octombrie 1571 – Imperiul Otoman este înfrânt de o coaliţie creştină în Bătălia de la Lepanto.
9 octombrie 1934 – Alexandru I al Iugoslaviei (soţul principesei Maria/Mignon a României) este asasinat la Marsilia.
11 octombrie 1899 – În Africa de Sud izbucneşte Al Doilea Război al Burilor.
12 octombrie 1492 – Cristofor Columb acostează în Arhipelagul Bahamas, însă are impresia că a ajuns în Asia de Est când, de fapt, se afla foarte aproape de coasta Americii.
13 octombrie 1307 – Numeroşi reprezentanţi ai Ordinului Cavalerilor templieri au fost arestaţi de regele Franţei, Filip al IV-lea cel Frumos.
13 octombrie 1923 – Oraşul Ankara devine capitala Republicii Turcia, în locul Istanbulului.
16 octombrie 1978 – Cardinalul polonez Karol Josef Wojtzla devine Papa Ioan Paul al II-lea, primul suveran pontif dintr-o ţară slavă.
17 octombrie 1448 – Armata maghiară, condusă de voievodul Ioan de Hunedoara, atacă fără succes trupele otomane conduse de Murad al II-lea în timpul celei de-a doua bătălii de la Câmpia Mierlei (Kosovopolje)
18 octombrie 1599 – Mihai Viteazul îl învinge pe Andrei Bathory, principele Transilvaniei, în Bătălia de la Şelimbăr.
19 octombrie 1467 – Ferdinand al II-lea de Aragon şi Isabella I a Castiliei se căsătoresc. Drept urmare, ia naştere statul medieval Spania prin unirea Castiliei cu Aragonul.
25 octombrie 1917 – Bolşevicii iau cu asalt Palatul de Iarna din Petrograd, declanşând Revoluţia din Octombrie.
26 octombrie 1497 – Ştefan cel Mare învinge armata poloneză a lui Ioan Albert al Poloniei în Bătălia de la Codrii Cosminului.
28 octombrie 312 e.n. – Constantin cel Mare câştigă Bătălia de la Podul Milvius, punând capăt Tetrarhiei şi devenind unicul împărat al Imperiului Roman.
29 octombrie 1923 – Se proclamă Republica Turcia, iar Mustafa Kemal Ataturk devine primul ei preşedinte (până la moartea sa, survenită în 1938). Ziua naţională a Turciei.
31 octombrie 1517 – Martin Luther afişează cele 95 de teze pe uşa bisericii castelului din Wittenberg, fapt ce duce la declanşarea Reformei Protestante.
NAŞTERI:
2 octombrie 1853 – Ciprian Porumbescu (compozitor român)
5 octombrie 1713 – Denis Diderot (iluminist francez)
7 octombrie 1952 – Vladimir Putin (preşedintele Rusiei)
10 octombrie 1813 – Giuseppe Verdi (compozitor italian)
13 octombrie 1925 – Margaret Thatcher (doamna de fier; fost premier britanic)
14 octombrie 1844 – Friedrich Nietzche (filosof german)
20 octombrie 1854 – Arthur Rimbaud (poet francez)
24 octombrie 51 e.n. – Domiţian (împărat roman)
25 octombrie 1921 – Mihai I al României
26 octombrie 1673 – Dimitrie Cantemir (enciclopedist român)
28 octombrie 1466 – Erasmus din Rotterdam (umanist olandez)
29 octombrie 1875 – Regina Maria a României
Principesa Maria de Edinburgh, viitoarea regină a României
DECESE:
4 octombrie 1669 – Rembrandt (pictor olandez)
7 octombrie 1849 – Edgar Allan Poe (scriitor american)
8 octombrie 2008 – George Emil Palade (medic şi om de ştiinţă de origine română, laureat al Premiului Nobel)
14 octombrie 1917 – Mata Hari (dansatoare, curtezană, spioană)
16 octombrie 1793 – Maria Antoaneta (regina Franţei)
17 octombrie 1849 – Frederic Chopin (compozitor francez)
24 octombrie 996 e.n. – Hugo Capet (rege al Franţei, întemeietorul dinastiei Capeţienilor)
Nu demult, am avut deosebita plăcere să primesc și să citesc un volum memorialistic excepțional, frumos intitulat ,,Nebiruitaflacărăavieții”.
Volumul cu pricina adună laolaltă însemnările, amintirile AnneiKretzulescu–Lahovary, ale unei personalități feminine fermecătoare, pe care istoricul AlinaPavelescu (Mulțumesc, Alina!) – căruia îi datorăm traducerea măiestruoasă din limba lui Molière, notele și semnificativul studiu introductiv – le aduce în atenția publicului larg, astfel încât această ,,dame d’autrefois” să nu fie dată uitării.
AlinaPavelescu, istoric și arhivist, este în prezent director adjunct al Arhivelor Naționale. A absolvit Facultatea de Istorie din București, specialitatea Istorie contemporană. În 2009, și-a susținut teza de doctorat la Institut d’Etudes Politiques din Paris, în coordonarea profesorului Dominique Colas. A îngrijit și editat mai multe volume de documente referitoare la istoria secolului XX, cel mai recent fiind Martha Bibescu și vocile Europei: corespondență și dosar CNSAS, 1941-1945, Corint, București, 2017.
Sursă foto: Arhiva personală a Alinei Pavelescu
Cine a fost Anna Kretzulescu-Lahovary?
Anna Kretzulescu-Lahovary (1865-1964) este o figură istorică remarcabilă, pe care Alina Pavelescu o încadrează în galeria vocilor feminine ale secolului al XX-lea, ale cărei memorii constituie o sursă documentară de mare preț pentru istoriografia românească.
Anna s-a născut ca fiică a lui Nicolae Kretzulescu, mare om politic (revoluționar pașoptist, ministru în timpul domniei lui Cuza, diplomat și, pe rând, ministru plenipotențiar al României la Berlin și Sankt Petersburg) și medic (responsabil de înființarea ,,școlii de mică chirurgie” de la Spitalul Colțea din București și de publicarea primului manual românesc de anatomie), și a Sofiei, născută Iavenco.
Copilăria și-o petrece la moșia familiei de la Leurdeni, alături de copiii familiilor Brătianu, Davila, Golescu, alături de părinții săi de la care învăță să conducă o gospodărie, respectiv să administreze medicamente bolnavilor. Încă de mic copil, călătorește alături părinți în Egipt, mai apoi la Berlin (în Germania își desărvârșește educația la un pension) și la Sankt Petersburg, unde îl cunoaște pe Alexandru Em. Lahovary, cu care se căsătorește în 1882.
Soțul său fiind la rândul lui diplomat, Anna Lahovary se vede nevoită să-l însoțească în misiunile lui la Roma, Constantinopol, Viena și Paris. Primul Război Mondial o găsește în Franța, prilej pentru a susține și ajuta cauza României, pentru a vizita spitalele de campanie de pe Frontul de Vest în vederea deprinderii practicilor moderne ce urmau a fi aplicate și în Est.
Anna Lahovary și fiica sa cea mare, Colette, au fost apropiate ale Reginei Maria, cea din urmă însoțind-o ca doamnă de onoare și aducându-și contribuția la îngrijirea răniților în spitalele din Moldova.
La puțin timp după încheierea Marelui Război, soții Lahovary s-au retras din viața publică, preocupările Annei având, adesea, în prim-plan moșia de la Leurdeni, rai al copilăriei sale. Anna a trăit până în 1964, fiind martoră a celui de-al Doilea Război Mondial, a instaurării comunismului în România și obligată să îndure sărăcia în ultimii ani ai existenței sale.
Volumul de față adună laolaltă fragmente de jurnal ce surprind diferite momente ale vieții Annei Kretzulescu-Lahovary: copilăria la Leurdeni, experiența școlară în Germania, amintirile din capitala Imperiului Rus, întâlnirile cu regii Carol I și Elisabeta, perioada petrecute alături de soț în metropola de pe Bosfor, vizita la Madrid în compania Principesei Maria, activitatea sa din timpul Primului Război Mondial, ultimii ani de viață.
Cititorul are ocazia să pătrundă în mintea Annei Kretzulescu-Lahovary, să privească prin ochii ei Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea, respectiv în prima jumătate a secolului al XX-lea. Atmosfera evocată, evenimentele relatate îi permit să-și contureze o imagine despre acele vremuri, despre poziția unei femei precum Anna într-o societate patriarhală, în plină dezvoltare și revoluție, în care valorile se inversează, în care totul se schimbă într-un ritm alert.
Valoarea documentară a acestei scrieri memorialistice este, fără doar și poate, inestimabilă. Mai mult decât atât, prezintă valențe literare de necontestat, întrucât Anna Kretzulescu-Lahovary reușește să transpună, cu măiestrie, gândurile, emoțiile, sentimentele nutrite, cât și imaginile pe care le percepe cu un fin simț al vizualului.
Una din părțile mele favorite este, cu siguranță, cea dedicată anilor copilăriei și perioadei petrecute de Anna la Leurdeni:
,,Căutarea de sine în primii ani ai copilăriei e un gest de curiozitate oarecum instinctiv. Revii cu blândețe și emoție la această ființă îndepărtată, încercând să-i povestești primele viziuni, primele sentimente ale copilului de demult. Ce tulburare dulce mă învăluie la amintirea copilăriei mele! Acea fetiță ale cărei impresii le-am împărtășit își reia locul în mine, mă aplec asupra ei cu un elan de tandrețe. Da, o iubesc și mă amuză. Anii lungi care ne despart fac și mai puternică această iubire.
Mi-aș dori să o mângâi, să o fac să zâmbească, fiindcă acum știu că o să aibă parte de necazuri, că o să verse lacrimi. În copilărie a fost înconjurată de iubire, de dreptate, de spiritul binelui, nu știa nimic despre grosolănia gesturilor omenești, despre rănile destinului… Mi-aș dori să șterg pe moment tot ceea ce ea nu aflase încă și să regăsesc dulcile impresii ale copilăriei mele.
Cu bucurie o reîntâlnesc pe fetița care eram, o privesc cu ochii plini de tandrețe, aș vrea să o dezmierd și să o acopăr de sărutări. Sunt singura care știe ce simte, ce gândește. Ne reunim, eu și cu ea, în intimitatea care ne leagă. O iubesc, mă intrigă, mă amuză. Anii care ne despart îmi permit să dau frâu liber afecțiunii. Am impresia că și fetița simte la fel față de mine, că e fericită să mă aibă aproape, că afecțiunea mea se adaugă sentimentelor de care este înconjurată.”
Ca și tatăl său, Anna a fost o româncă vrednică de toată admirația, ghidată de un suflu patriotic, de la care avem cu toții ce învăța:
,,Îmi iubesc țara. Acest complex abstract care se concretizează prin ceea ce ne înconjoară, pământ, oameni și ansamblul celorlalte lucruri. România este țelul acțiunilor tatălui meu, pentru această țară pe care o iubește muncește neobosit. Caută să facă tot binele pe care i-l poate face, să evite erorile, să le îndrepte. Asemenea cuvinte îmi răsună fără întrerupere în urechi, sunt baza subconștientului nostru și scopul către care se îndreaptă toate acțiunile, toate gândurile. Din această influență predominantă se dezvoltă patriotismul, mobilul care influențează spiritele în căutarea neîntreruptă a idealului. Copilul care crește sub o astfel de influență e îmbibat de el înainte chiar de a-l înțelege sau de a-l analiza.
Aflată mereu în preajma părinților, participam la viața lor și, astfel, eram martora acestei acțiuni nesfârșite de îndeplinire a datoriei, care îi făcea atâta plăcere tatălui meu, animat de sentimentul profund al patriotismului. Când cei mari sau cei mici veneau să-i ceară un sfat, un ajutor, tatăl meu le vorbea ca și copiilor săi, căci așa îi considera el pe toți românii. Dădea prioritate tuturor lucrurilor care aveau legătură cu țara lui. Era pătruns de simțul datoriei și al dreptului de a acționa, căci fusese unul dintre bărbații care puseseră bazele României unite și libere și, ca urmare, țara îl înălțase în importante funcții de autoritate.”
Deși nu și-a exploatat pe deplin talentele artistice, Anna s-a dovedit a fi o mare pasionată de frumos, cochetând cu actul creator:
,,E în mine această nevoie de a crea fără încetare, de a lupta împotriva distrugerii prin creație. Însuși principiul instabilității ne împinge să simțim așa, să credem totuși în această viață, pe care o vedem în tot ceasul stingându-se sub diferitele ei înfățișări materiale. Să lăsăm deci descurajarea pe seama celor care nu cred în nebiruita flacără a vieții, talentul pe care ni l-a dat Dumnezeu. Să stea deoparte fricoșii care nu știu să se slujească de ea, iar noi să ne vedem de treabă, să purcedem fără răgaz la creația materială și spirituală, întăriți în munca noastră de credință și de curaj. Ce e oare această nevoie interioară de acțiune care ne împinge mereu înainte, dacă nu voința Celui de Sus de a-și pune în practică planurile sale cu noi?”
Perspectiva unei cetățene din Valahia referitoare la Moldova, o perspectivă interesantă mai ales pentru un moldovean al zilelor noastre și, implicit, pentru mine:
,,Moldova a atras influențe de la toți vecinii, ai zice că o briză mondială suflă pe aici aducând calmul. N-ai să întâlnești foiala din orașele valahe, din Muntenia, cu copii care se joacă în stradă, câini, orătănii, femei sporovăind între ele pe marginea șanțurilor, căruțe încărcate cu mărfuri care trec mereu, în toate direcțiile. Există, pe marile domenii, colțuri pustii unde te poți refugia ca să îți regăsești liniștea. Să fugi de gazdele indiscrete, de zgomotul castelului, de tot acel du-te-vino care e necesar, dar atât de obositor. Se respiră mai bine în această singurătate frumoasă, îmbrăcată în vălul fermecat al tăcerii. Nu pot găsi altă comparație mai potrivită pentru impresia pe care mi-a lăsat-o Moldova.”
În final, aș vrea să vă recomand achiziționarea (de pe site-ul editurii) și lectura (cu mare atenție, cu un creion la îndemână) acestui volum memorialistic surprinzător, capabil să-l transporte pe cititorul secolului al XXI-lea într-o altă epocă, în alte vremuri și să-i dezvăluie o altă perspectivă asupra vieții, copilăriei, iubirii, războiului, societății românești și, bineînțeles, asupra istoriei!
În ziua de 29 august 1526, armatele otomane, sub conducerea sultanului Suleyman I (Magnificul, Legiuitorul), i-au învins pe unguri și pe regele Ludovic al II-lea, în cadrul bătăliei de la Mohacs, un eveniment ce a zguduit Europa creștină, datorită amenințării otomane crescânde.
Această bătălie rămasă întipărită în istoria turcilor drept un mare moment de glorie (precum victoriile lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul pentru români), constituind un punct de referință al epocii de aur otomane.
Istoricul francez AndréClot o descrie în paginile lucrării sale dedicate celui mai măreț sultan otoman – ,,Soliman Magnificul”:
,,Înainte de a porni la război, Soliman se asigură că pacea nu va fi tulburată nicăieri. […]
Soliman știa că Ungaria era mai învrăjbită ca niciodată. Țăranii erau atât de săraci încât mulți dintre ei îi așteptau pe turci ca pe niște eliberatori. Ioan Zapolya urzea intrigi pentru a pune mâna pe coroană, iar anti-germanismul nobililor maghiari era atât de exacerbat, încât ei nu șovăiseră să ceară să fie izgoniți de la Curte toți ,,nemții” care îi înconjurau pe rege și pe regină, o arhiducesă de Habsburg, într-o vreme când țara lor avea mare nevoie de ajutorul împăratului. Unii înguri împărtășeau vederile lui Luther, în ochii căruia izbânzile turcilor erau dreapta pedeapsă a corupției romane și a nedreptăților sociale.
În ziua de luni, 21 aprilie 1526, în fruntea a 100.000 de ostași și 300 de tunuri, sultanul părăsi Istanbulul prin poarta Adrianopol. […] Ocolind munții, armata înaintă de-a lungul fluviilor. Astfel, o luă spre nord-vest către Belgrad. […] Campania își urmă cursul de-a lungul Dunării spre Buda. Otomanii luară orașul Ilok, apoi Eszek, unde Soliman porunci construirea unui pod peste Drava. În cinci zile podul fu gata.[…] Trupele trecură podul, apoi, prin mlaștini și turbării ajunseră la câmpia Mohacs. Acolo îl aștepta pe Soliman regele Ludovic al II-lea pentru a-i tăia calea către Buda.
Ca de obiceii creștinii nu izbutiseră să cadă de acord. Ludovic cerșise zadarnic ajutor în toată Europa. […]
Chiar și nobilii unguri – care asigurau apărarea țării – se mobilizaseră cu o lipsă totală de însuflețire. […]
În ajunul bătăliei, la amiază, Soliman ținu un consiliu de război în cursul căruia generalul akinçi-lor propuse să nu fie atacată frontal greaua cavalerie creștină, ci turcii să-și deschidă rândurile, să o lase să treacă și apoi să o atace pe flancuri. Soliman aprobă această strategie, care probabil hotărî soarta bătăliei. Marele Vizir Ibrahim trecu trupele în revistă, făgăduindu-le o pradă bogată, apoi luă comanda trupelor din Rumelia în prima linie. În spatele lui, înaintau contingentele Anatoliei cu însuși sultanul și artileria.
Bătălia de la Mohacs, așa cum este înfățișată în serialul de televiziune ,,Muhteșem Yuzyil” (Suleyman Magnificul)
La 29 august, spre ora trei după-aiază, o ghiulea trasă de artileria inamică dădu semnalul de începere a luptei. Așa cum se așteptau turcii, cavaleria maghiară, în frunte cu Perenyi și Tomori, atacă prima. Trupele din Rumelia primiră șocul și se repliară către cele din Anatolia. Atunci fu folosită tactica preconizată de general. Akinçi-ii își deschiseseră rândurile, iar ungurii dădură năvală pentru a ajunge la sultan și a-l lua prizonier. În stilul său metaforic, istoricul turc Kemalpașazade zugrăvește lupta:
<<În clipa când akinçi-ii năvăliră în valuri impetuoase, o mare de sânge începu să-și agite talazurile înspumate. Bonetele roșii ce le acopereau capetele prefăcură câmpul de luptă într-o pajiște de lalele… Scuturile se despicau ca inima unui trandafir, coifurile se umpleau cu sânge aidoma petalelor unui boboc de trandafir. Aburii de sânge, înălțându-se ca un nor purpuriu până în înalturi, alcătuiau un cer trandafiriu deasupra capului miresei victoriei…>>
Serialul ,,Muhteșem Yuzyil”
Cavalerii maghiari luptară cu o neîntrecută vitejie. O trupă ajunsese până la locul unde se afla Soliman, dar fu salvat de prezența de spirit a ienicerilor care îl înconjurau și care tăiară jaretele cailor inamicului. El însuși se luptă cu mare curaj; fu lovit de săgeți și de sulițe, care însă ricoșară pe platoșa sa.
Atunci intră în acțiune artileria turcă. Cavalerii unguri fură nimiciți. Akinçi-ii îi urmăriră pe cei care nu fuseseră uciși de ghiulele. […]
Lupta continuă astfel până seara. […]
Ungurii se împrăștiară în toate părțile. Mulți dispărură în mlaștini. Regele Ludovic se afla printre ei. Izbânda lui Soliman era totală. […] Ungaria nu avea să-și mai revină niciodată după această înfrângere ce se datora învrăjbirilor ei interne, nesăbuitei îndrăzneli a căpeteniilor militare, ca și incapacității acestora de a folosi artileria.
Victoria de la Mohacs mări și mai mult prestigiul Marelui Vizir și afecțiunea ce o avea sultanul față de el. […]
Sultanul povestește despre bătălie: <<Bunăvoința lui Allah le-a dat glorioaselor mele armate un triumf mai grozav decât cele repurtate vreodată de iluștrii sultani, de atotputernicii hani sau chiar de învățăceii Profetului. Ceea ce mai rămăsese din stirpea păgânilor a fost nimicit. Slavă lui Allah, stăpânul lumii!>>
La 10 septembrie, armata își stabili tabăra în fața Budei. Sultanul se instală în palatul regal și porunci îndată să nu se facă nici un rău locuitorilor sau bunurilor lor. Ordinul nu fu ascultat. […]
La sfârșitul lui noiembrie, sultanul se întoarse la Constantinopol, aclamat de popor. […]
Lupta de la Mohacs trezi ecouri puternice în toată Europa. Nimeni nu-i venise în ajutor regelui Ungariei, dar toată lumea se întristă. În realitate, nimeni, în afara câtorva care prevăzuseră deznodământul, nu crezuse că otomanii, după căderea Belgradului, aveau să pătrundă atât de adânc în Europa centrală și că vor cuceri Buda. Atât catolicii, cât și protestanții văzură în acel eveniment o pedeapsă dată creștinilor de Divina Providență pentru păcatele lor. Oamenii mai lucizi știau că altele erau cauzele, adică învrăjbirea Europei creștine, egoismul și lașitatea ei, acea Europă <<redusă la un canton din pricina discordiei dintre suveranii creștini, mai cumplită pe zi ce trece…>>”
(Sursă fragmente: Clot André, Soliman Magnificul, Editura Artemis, 1997, p. 68-74)
Bătălia de la Mohacs – miniatură otomană de la 1588
Fără îndoială, această bătălie a reprezentat un punct de referință pentru succesorii lui Suleyman I, pentru posterioritatea otomană, dar și un motiv de îngrijorare pentru capetele încoronate ale Europei, pentru Papă, a căror soartă părea să le fie tot mai nefavorabilă.
Din fericire pentru europeni, din nefericire pentru otomani, Bătălia de la Mohacs, cucerirea unei bune părți din Ungaria (devenitã pașalâk turcesc) și, implicit, a Transilvaniei (devenită principat autonom vasal Porţii), a fost ultima victorie ce a permis Imperiului Otoman să se extindă pe continent, asta și datorită deciziei sale de a-l asasina pe Marele Vizir Pargali Ibrahim, din motive controversate (se spune că sultana Hurrem ar fi stat în spatele acestui act). Aparent, odată cu moartea celui mai bun prieten al său, a acestui om politic și militar iscusit, visul lui Suleyman de a ajunge până la Roma a început să se năruie…
În plus, niciun alt sultan otoman nu a izbutit să ducă mai departe moștenirea lăsată de Magnific, să contribuie la cucerirea și mai multor teritorii și să ajungă până în inima creștinătății…
Soundtrack-ul serialului ,,Suleyman Magnificul” dedicat războiului și, implicit, Bătăliei de la Mohacs:
1 august 1834 – Legea de Abolire a Sclaviei din 1833 (Imperiul Britanic) intră în vigoare.
2 august 1945 – Se încheie Conferința de la Potsdam, în care Aliații au discutat viitorul Germaniei după cel de-Al Doilea Război Mondial.
2 august 1990 – Irakul invadează Kuweitul, declanșând Războiul din Golf.
3 august 1934 – Odată ce Paul von Hindenburg decedează, Hitler comasează postul de cancelar al Germaniei cu cel de președinte și se proclamă Fuhrer.
5 august 1772 – Se semnează tratatul privind prima împărțire a Poloniei de către Imperiile Hasburgic, Prusac și Țarist.
10 august 1792 – Insurecționiștii parizieni pătrund în Palatul Tuileries și îi arestează pe Ludovic al XVI-lea și pe membrii Familiei Regale Franceze, în timpul Revoluției Franceze.
12 august 1099 – Odată cu încheierea Bătăliei de la Ascalon, ia sfârșit și prima cruciadă.
14 august 1947 – Se realizează împărțirea Indiei prin constituirea Pakistanului independent.
18 august 1572 –Margareta de Valois se căsătorește cu Henric de Navarra, încercându-se astfel o reconciliere a catolicilor cu protestanții.
20 august 1968 – Invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia pune capăt perioadei numite Primăvara de la Praga.
22 august 1864 – Prima Convenție de la Geneva este semnată de 12 țări europene, luând ființa Comitetul Internațional al Crucii Roșii.
23 august 1939 – Semnarea pactului de neagresiune Ribbentrop-Molotov dintre Germania nazistă și URSS.
23 august 1944 – Regele Mihai I al României îl arestează pe mareșalul Antonescu și instaurează un guvern ce decide trecerea de partea Aliaților în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
26 august 1789 – Adunarea Națională Constituantă a Franței adoptă la Versailles Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului.
29 august 1526 – Armata otomană, cu Suleyman Magnificul în frunte, îl învinge și îl ucide pe regele Ludovic al II-lea al Ungariei în timpul Bătăliei de la Mohacs, transformând o bună parte din regatul maghiar în pașalâc.
Nașteri:
1 august 1819 – Herman Melville (scriitor american, Moby Dick)
5 august 1930 –Neil Armstrong (astronaut american, primul om care a pășit pe Lună)
7 august 1876 – Mata Hari (dansatoare și spioană)
13 august 1927 – Fidel Castro (comunist, președinte al Cubei)
15 august 1769 – Napoleon Bonaparte (militar, om politic și împărat al Franței)
17 august 1872 – Traian Vuia (inventator român, pioner al aviației mondiale)
18 august 1830 – Franz Joseph de Hasburg (penultimul împărat al Imperiului Austro-Ungar)
19 august 1881 –George Enescu (compozitor român)
24 august 1865 – Ferdinand I al României
27 august 1910 – Maica Tereza
Decese:
4 august 1875 – Hans Christian Andersen (celebru scriitor danez)
7 august 1941 – Rabindranath Tagore (scriitor și filosof indian)
9 august 1601 – Mihai Viteazul (domnitor român, primul unificator al Țărilor Române)
11 august 1456 – Ioan de Hunedoara (principe al Transilvaniei, regent al Ungariei, tatăl regelui maghiar Matei Corvin)
11 august 1961 – Ion Barbu (matematician și poet român)
15 august 1714 –Constantin Brâncoveanu (domnitor român)
17 august 1925 – Ioan Slavici (scriitor român)
18 august 1850 – Honore de Balzac (scriitor francez)
21 august 1723 – Dimitrie Cantemir (domnitor român și cărturar umanist)
22 august 1890 – Vasile Alecsandri (revoluționar pașoptist și scriitor român)
25 august 1900 – Friedrich Nietzche (filosof german)
Nu demult, am citit romanul ,,Măști” al Reginei Maria, dornic să cunosc mai bine latura de scriitoare a reginei, fără a mă limita la scrierile sale memorialistice. Mi-a plăcut teribil de mult, am apreciat valoarea literară a romanului, însă am fost și mai bucuros să descopăr câteva trimiteri ale Reginei la semnificația regalității, la poziția regilor în secolul al XX-lea.
Într-una dintre conversațiile dintre protagonista Rahel și prietenul său, Mihail, tânăra dorește să afle mai multe despre poziția regilor din prezentul relatării. Printre explicațiile profesorului dintr-un orășel de provincie din Transilvania se strecoară câteva impresii, câteva constatări ale Reginei Maria, cea care a cunoscut pe propria piele ce înseamnă să fii monarh, cea care a fost martoră a multor schimbări ce au marcat Europa de la începutul secolului al XX-lea. Regina a trăit în timpul Primului Război Mondial, a fost îndurerată de pierderea rudelor sale din familia țaristă Romanov – ucisă de bolșevicii însetați de sânge regal -, a luptat pentru binele țării sale de adopție, România, și a ajuns să conștientizeze poziția oarecum fragilă a regalității într-un veac revoluționar, când nici măcar Familia Regală a României nu a fost scutită de teamă unei detronări.
Monarhii din secolul al XX-lea își pierduseră, în bună parte, strălucirea de odinioară, prestigiul, asocierea cu trimisul divinității. Monarhii deveniseră, într-o oarecare măsură, constituționali, poziția lor depinzând de cuvântul, de votul poporului.
,, -Dar regii de azi? întreabă eleva lui.
-Oh! regii de azi trăiesc vremuri grele! Pre vremea lui Henric al IV-lea și a lui Carol I (al Angliei), viața era primejdioasă, zbuciumată și politica un haos, dar totuși era strălucire în jurul unei coroane.
-Ei, și acum nu mai e strălucire în jurul regilor?
-Acum… cum să-ți spun? Acum li se tăgăduiește dreptul divin; sunt regi numai prin voința poporului și din această pricină sunt mai pământești, plămădiți din pământ – și aceasta le răpește însușirea de ființe sacre. Măcar că li s-a știrbit din drepturi, tot s-așteaptă de la ei să rămână înconjurați de singurătate și să trăiască de parcă n-ar avea și ei slăbiciuni omenești, dorințe, cusururi. Mult s-a luat de la ei și puțin li s-a dat în schimb, nici măcar credința în superioritatea lor…”
Mai mult decât atât, din cuvintele profesorului răzbate o urmă de nemulțumire, poate chiar de deznădejde, întrucât regii sunt nevoiți să-și servească țara, poporul, să muncească neîntrerupt (trimitere la toate eforturile depuse de Regină în timpul războiului, și nu numai), iar, mai apoi, se văd disprețuiți, bârfiți, atacați la cea mai mică greșeală. Prin urmare, regii înșiși ajung să se încreadă mai puțin în rolul lor, în semnificația poziției și a activității întreprinse.
Totodată, se poate constata apelul Reginei la conștiință istorică, la identitate națională, pe care cu toții ar trebui să le cultivăm/conservăm prin respectul adus statului, însemnelor sale, coroanei și monarhului, religiei de stat – elemente ce definesc într-o măsură, mai mică sau mai pare, poporul român. Regina a fost un observator fin al vieții politice, un om vizionar, dar care nu s-a dezlipit de valorile tradiționale, așa cum reiese din cuvintele sale.
,,- […] în regi se află ceva deosebit.
– Ah, n-am de gând să tăgăduiesc acest dar al lor, declară profesorul. Cu toții avem nevoie să ne închinăm la ceva; mare prostie din partea noastră să năruim noi înșine ceea ce, până la un punct oarecare, ne e meterez și păvază. Steagul, țara, coroana, regele, religia – simt oarecum că n-ar trebui să fie despărțite una de alta – căci atunci începem să zdruncinăm edificiul ridicat de noi înșine, și dacă-l năruim, se poate foarte ușor să fim îngropați sub dărămăturile lui. Dar trebuie mai întâi să nu înceapă regii să se îndoiască de propria lor însemnătate.
-Se întâmplă așa ceva?
-Unii parc-ar începe. Trebuie să adaug în apărarea lor că au nevoie de multă putere ca să nu fie distruși de îndoiala ce le-o arătăm în fiecare zi, și de chipul în care îngăduim bârfelor să-i mânjească, deși așteptăm mereu de la ei să ne dăruiască timpul, sănătatea, răbdarea, mintea, toate însușirile lor, pe când noi poporul ne credem îndreptățiți să dăm cu pietre în ei în orice anotimp al anului. La drept vorbind, a ajuns jocul cam inegal – prea mult li se ia, prea puțin li se dă. Mereu numai muncă și niciun răgaz.”
(Fragmentele au fost preluate din ,,Măști”, Regina Maria a României, trad. Mărgărita Miller-Verghy, Editura Librăriei Socec & Co., S.A., 1938)
Într-o zi de 18 iulie, în Anul Domnului 1938, se stingea din viață Regina Maria, un simbol al rezistenței românești în timpul Primului Război Mondial, al Marii Uniri, al României Mari, o personalitate de o profundă însemnătate pentru poporul român.
Născută în familia ducilor de Edinburgh, nepoată a Reginei Victoria a Regatului Unit și a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, devenită în urma căsătoriei cu Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen principesă de coroană a României și, ulterior, în 1914, regină a României, Maria s-a dovedit a fi o româncă de ispravă, inima sa bătând pentru România, pentru idealurile sale, pentru binele locuitorilor săi. Nu doar o singură dată Regina și-a demonstrat iubirea pentru țară și pentru conaționalii săi, luptând alături de aceștia în vederea întregirii naționale, mângâindu-i la nevoie, alinându-le suferințele și constituind o flacără nestinsă a speranței.
Regina ne-a iubit mult, iar noi am iubit-o și o iubim la rândul nostru, însă anul acesta constatăm, cu tristețe în suflete, că se împlinesc opt decenii de la trecerea sa în neființă. Cu acest prilej, se cuvine să ne amintim, mai mult decât oricând, de cea care a fost ,,Regina tuturor românilor”. În acest sens, voi cita câteva paragrafe din romanul monografic și autobiografic al Balcicăi Măciucă ,,Balcic”, din capitolul sugestiv intitulat ,,Ziua în care orașul s-a îmbrăcat în culoarea irișilor”.
După cum bine știți, Balcicul a reprezentat oaza de liniște a reginei (despre dragostea Reginei pentru Balcic am scris câteva rânduri în volumul ,,Regina Maria” de Cristian Moșneanu, Editura Librex, 2018), aici și-a construit o reședință de vară și o biserică ortodoxă, unde a vrut să-i fie lăsată, spre păstrare, inima.
,,În vara anului 1938, noi, copiii, mergeam zilnic de-a lungul țărmului până la Palat să vedem dacă Regina Mării sosise. Așa o numeam noi, copiii. Știam că cei mari îi spuneau Regina României, Mama Tuturor, Regina-Soldat sau, pur și simplu, pentru că iubea orașul, Regina Balcicului. În imaginația noastră, hrănită cu basme românești și cu povestiri orientale, o integrasem universului copilăriei, împletire de vis și realitate, numind-o Regina Mării.
Dimineața, înainte de a-mi începe hoinăreala, de pe terasa grădinii noastre, îmi îndreptam privirile spre palat. Era un omagiu instinctiv adus de un copil celei pe care o acceptase ca pe o zeitate în tărâmul său secret. Ca niciodată, întârzia să vină. Fără Regină, marea însăși părea neliniștită. Sus pe deal, aștepta și devotata Fatma, cu răbdarea ei orientală, să-și întâmpine Sultana. Zadarnic. Îmi întrebam părinții aproape zilnic de ce întârzie. Răspunsul lor era evaziv și părea să ascundă o taină pe care nu voiau să mi-o împărtășească.
Într-o zi de iulie – mai târziu aveam să știu exact, era 18 iulie – orașul se umpluse de drapele de culoarea irișilor, florile favorite ale Reginei. L-am întrebat pe tata ce se întâmplase. Cu vocea sugrumată de emoție, mi-a spus că Regina nu va mai veni la Balcic. Abia se întorsese dintr-un sanatoriu din Dresda și închisese ochii pentru totdeauna la Pelișor, în Sinaia.
Steagurile mov erau semne de doliu. Regina era o artistă, pentru ea frumosul era un punct cardinal, iar frumosul însemna și culoare. Pictura a fost, de altfel, primul domeniu în care și-a încercat talentul. Adeseori, a fost auzită rostind cuvintele: GÂNDESC ÎN CULOARE. Și, îndrăznesc să afirm, a simțit prin culoare. De aceea, a cerut ca movul, culoarea irișilor, să fie adoptată pentru a-și înștiința supușii că drumul ei pământesc s-a sfârșit.
În ziua în care am primit trista veste, mi s-a părut că soarele nu mai strălucește, iar pescărușii s-au retras din înaltul văzduhului, ascunzându-se îndurerați. Simțeam încă pe creștet mângâierea afectuoasă a Reginei. Mâna ei era încălzită de o dragoste sinceră, curată pentru oameni, pentru copii. Punctul fix al existenței sale a fost, se știe, respectul de sine câștigat prin respectul pentru semeni.
Tata îmi vorbise cu admirație despre Regină, o aristocrată nu numai prin obârșii ilustre, ci, și mai ales, prin simțire și înțelepciune, apreciindu-i harul pentru literatură și artă.
Într-o frumoasă zi de toamnă a aceluiași an, care coincidea cu ziua de naștere a Reginei – 29 octombrie -, îmbrăcați sobru, purtând un imens buchet de iriși, părinții mi-au spus că mergem să primim cel mai neprețuit dar pe care ,,Mama Tuturor” îl lăsase orașului nostru: inima ei. Ea fusese îngropată în cavoul familiei regale de la Curtea de Argeș, dar ceruse ca inima să-i odihnească în mica biserică Stella Maris, de care era foarte mândră.
Inima fusese așezată într-o casetă de argint, de 561 grame, încrustată cu 307 pietre prețioase. Era un gest simbolic. Își zidea ființa în ctitoria cea mai dragă, dar, în același timp, ne-o dăruia și noua. Ea știuse că în inimile noastre vor continua să vibreze sentimentele ei cele mai profunde și nemăsurata ei iubire de țară. Cât fusese în viață, o admirasem pentru că știa să se impună prin distincție și demnitate. Acum devenise efigia unui ideal…”
(Sursă: Balcica Măciucă, ,,Balcic”, Editura Semne, 2013)
Cutia în care a fost depusă inițial Inima Reginei
Astfel redă în cuvinte autoarea-adult un moment pe care l-a surprins prin ochii copilului de odinioară. O descrie pe Regină, folosindu-se de cuvinte calde în care cuprinde emoții și amintiri dintr-un an înveșmântat în doliul violet…
80 de ani de la decesul Reginei Maria. Se cuvine să ne reculegem, oriunde ne-am afla! Se cuvine să-i cinstim memoria… astăzi… mai mult decât oricând!
Odihnește-te în pace, Majestate!
Regina noastră, a tuturor românilor, vei rămâne veșnic în sufletele multora dintre noi!
3 iulie 987 – Încoronarea lui Hugo Capet ca rege al Franței, punându-se astfel bazele dinastiei capețiene.
4 iulie 1776 – Se adoptă declarația de independență a coloniilor britanice din America de Nord ce aveau să constituie Statele Unite ale Americii. (ZIUA INDEPENDENȚEI ÎN SUA)
8 iulie 1497 – Vasco da Gama își începe prima călătorie pe mare din Europa spre India cu ocolirea Africii.
13 iulie 1878 – Se încheie Congresul de la Berlin, în urma căruia se recunoaște independența mai multor state printre care și România.
14 iulie 1789 – Căderea Bastiliei – cetățenii Parisului iau cu asalt închisoarea Bastilia, declanșând Revoluția Franceză.
16 iulie 1054 – Patriarhul Constantinopolului primește bula papală prin care este excomunicat, fapt ce duce la înfăptuirea Marii Schisme.
17 iulie 1918 – Țarul Nicolae al II-lea Romanov și familia sa sunt asasinați la Ekaterinburg, din ordinul autorităților bolșevice.
18 iulie 1976 – Gimnasta Nadia Comăneci obține primul 10 din istorie la Jocurile Olimpice de la Montreal.
21 iulie 1718 – Semnarea Tratatului de la Passarowitz dintre Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman și Veneția, în urma căruia habsburgii anexau Serbia, Oltenia și Banatul.
22 iulie 1456 – Iancu de Hunedoara înfrânge armatele otomane (conduse de Mehmed al II-lea Cuceritorul) la Belgrad.
23 iulie 1914 – Austro-Ungaria adresează un ultimatum Serbiei, ca urmare a Atentatului de la Sarajevo.
24 iulie 1923 – Semnarea Tratatului de la Lausanne, prin care se stabileau granițele Turciei moderne, urmând ca Republica Turcia să fie proclamată la 29 octombrie.
25 iulie 306 – Constantin I (cel Mare) este proclamat împărat roman.
28 iulie 1914 – Austro-Ungaria declară război Serbiei, declanșând Primul Război Mondial.
29 iulie 1981 – Nunta regală dintre Charles de Wales și Diana Spencer.
NAȘTERI:
1 iulie 1961 – Diana, Prințesă de Wales
4 iulie 1807 – Giuseppe Garibaldi (militar, om politic italian)
10 iulie 1509 – Jean Calvin (reformator religios francez)
13 iulie 100 î. Hr. – Iulius Cezar (militar, om politic roman)
17 iulie 1954 – Angela Merkel (cancelarul actual al Germaniei)
20 iulie 356 î. Hr. – Alexandru cel Mare/ Macedon (strateg, conducător militar)
21 iulie 1821 –Vasile Alecsandri (scriitor și revoluționar pașoptist)
29 iulie 1883 – Benito Mussolini (dictator fascist italian)
DECESE:
2 iulie 1778– Jean-Jacques Rousseau (iluminist francez)
4 iulie 1934 – Marie Curie (savantă, laureată a Premiului Nobel)
10 iulie 1559 – Henric al II-lea (rege al Franței în perioada 1547-1559)
14 iulie 1967 – Tudor Arghezi (scriitor român)
18 iulie 1938 – Regina Maria a României
20 iulie 1927 – Regele Ferdinand I al României
21 iulie 1907 – Nicolae Grigorescu (pictor român)
28 iulie 1741 – Antonio Vivaldi (compozitor italian)
28 iulie 1750 – Johann Sebastian Bach (compozitor german)
30 iulie 1898 – Otto von Bismark (om politic și militar german)
CONȚINUTUL ACESTUI ARTICOL ESTE PROTEJAT CONFORM LEGISLAȚIEI ÎN VIGOARE PRIVIND DREPTURILE DE AUTOR! PRELUAREA ACESTUIA SE REALIZEAZĂ NUMAI CU ACORDUL AUTORULUI ȘI, OBLIGATORIU, CU CITAREA SURSEI (LINK)!
Consider că, Școala Ardeleană a reprezentat un fenomen social, politic, cultural de mare anvergură, de o deosebită importanță și cu consecințe pe care nu ar trebui să le neglijăm.
Înainte de toate, ținând cont de contextul politic al epocii, de situația Transilvaniei și a locuitorilor săi, o astfel de mișcare de revendicare a drepturilor politice, de susținere a valorilor și conștiinței naționale era mai mult decât previzibilă. Nedreptățile comise față de ardeleni, lipsa lor de drepturi, statutul lor de tolerați ar fi generat, fără îndoială, o ,,contraofensivă”, fie un război ideologic, fie unul concret, sângeros. Apariția și răspândirea filosofiei iluministe le-a oferit prilejul de a schimba, de a influența destinul transilvănenilor, lucru ce s-ar fi întamplat oricum.
Activitatea Școlii Ardelene, desfășurată pe mai multe direcții, poate fi caracterizată ca fiind admirabilă, potrivită, binevenită (având în vedere circumstanțele). Reprezentanții săi au luat ce era mai bun din iluminismul european și i-au adăugat niște elemente care să coincidă nevoilor, dorințelor ce aparțineau locuitorilor Transilvaniei.
De asemenea, iluminismul românesc a avut consecințe imediate, considerabile, precum desființarea iobăgiei, recunoașterea Bisericii Ortodoxe și înființarea unei episcopii – precursoare a Mitropoliei Ardealului, trecerea la scrierea cu alfabet latin, înființarea unor școli în limba română. Micile schimbări au permis națiunii române să evolueze, să realizeze niște pași mici, dar siguri, către unirea și independența națională.
Nu în ultimul rând, trebuie luat în considerare următorul aspect: valorile și ideile promovate de reprezentații Școlii Ardelene sunt actuale și în ziua de astăzi. Mesajul lucrărilor lor este clar, și anume acela de a nu uita istoria și tradițiile neamului nostru, parte a identității individuale și naționale. Fără a ține cont de valorile strămoșilor noștri, valori pe care le-am moștenit, ne va fi dificil să înfruntăm intemperiile istoriei.
Însă, mai important decât atât, îl reprezintă accentul pus pe rațiune, necesitatea iluminării maselor, astfel încât să clădim o societate educată, rațională, capabilă să se adapteze progresului social, economic, științific și să evolueze. Un popor aflat în întunericul ca de smoală al neștiinței nu are nicio șansă să se dezvolte și, implicit, să reziste, să dăinuiască de-a lungul timpului, să nu se lase pierdut în negura trecutului.
Prin urmare, educația nu este un moft, ci o necesitate. Și ca să-l cităm pe reprezentantul de seamă al iluminismului francez, Voltaire, ,,Cu cât vor fi oamenii mai iluminați (mai educați), cu atât vor fi mai liberi”.”
Istoria ca poveste 